CCR explică DNA de ce nu trebuia să facă dosarul OUG 13. MOTIVARE: „Acțiunea DNA a devenit abuzivă”. UPDATE

Judecătorii CCR au stabilit că procurorii DNA și-au arogat competențe care le depășeau atribuțiile, respectiv verificarea unor aspecte care țineau de oportunitatea politică și de legalitatea tehnică și constituțională a adoptării OUG 13, încălcând astfel principiul separației puterilor în stat și Constituția, pentru că aceste atribuții revin exclusiv Parlamentului (care putea aproba sau respinge OUG 13) și CCR.

Judecătorii CCR s-au pronunțat și pe conținutul actelor de anchetă ale procurorilor DNA, având la dispoziție sesizarea penală depusă de membrii organizației Inițiativa România, ordonanța procurorului de începere a urmăririi penale in rem, dar și ordonanța de extindere a urmăririi penale (la faptele trimise ulterior către Parchetul General, vizând distrugerea de documente, etc) și ordonanța de clasare a acuzațiilor de corupție și de declinare a competenței pentru celelalte fapte către procurorii Parchetului General. Aceste ultime două acte procedurale ale DNA au fost emise în aceeași zi.

CCR își justifică pronunțarea pe conținutul unui dosar al procurorilor, fapt care a creat controverse în spațiul public, astfel: „Pentru a decide cu privire la existența sau nu a conflictului, Curtea trebuie în prealabil să determine cadrul și limitele competențelor constituționale și legale ale autorităților aflate în conflict, pe de o parte, și să stabilească starea de fapt, respectiv să deceleze în funcție de datele concrete ale speței acea conduită (acte, fapte, acțiuni, inacțiuni) care a constituit sau nu sursa conflictului, pe de altă parte. Cu alte cuvinte, în soluționarea cererilor privind conflictele juridice de natură constituțională, un rol decisiv în pronunțarea soluției îl are situația factuală, a cărei judicioasă determinare constituie premisa analizei efectuate de Curtea Constituțională”.

În opinia separată, judecătoarea Livia Stanciu a arătat tocmai că prin acest fapt, CCR și-a depășit atribuțiile și și-a arogat rolul de instanță de cameră preliminară, analizând legalitatea actelor de urmărire penală ale unor procurori.

DNA s-a opus în argumentația sa în fața CCR, arătând că „obiectul urmării penale, activitatea de anchetă, nu poate face obiect al controlului constituțional, ci acesta poate fi verificat în cadrul funcției de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată de către instanța de judecată”,precum și faptul că verificarea de către CCR a unor acte dintr-o anchetă aflată în desfășurare contravine Codului de Procedură Penală.

Judecătorii CCR critică de la un capăt la altul circuitul procedural adoptat de procurorii DNA în acest caz.

„Având în vedere faptele reclamate și cele reținute în ordonanța procurorului de caz, Curtea apreciază că toate elementele prezentate drept elemente materiale constitutive ale infracțiunilor imputate nu constituie altceva decât aprecieri personale sau critici ale autorilor denunțului cu privire la legalitatea și oportunitatea actului adoptat de Guvern.Astfel, circumstanțele adoptării actului normativ, luările de poziție publice contradictorii ale ministrului justiției și ale prim-ministrului, urmate de decizia adoptării Ordonanței de urgență a Guvernului nr.13/2017 pentru modificarea și completarea Legii nr.286/2009 privind Codul penal și a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală, „fără să fie consultat Consiliul Legislativ, fără să se aștepte avizul Consiliului Superior al Magistraturii, fără a fi trecută pe ordinea de zi sau cea suplimentară a ședinței Guvernului din 31 ianuarie 2017” constituie, în mod evident, aspecte privind legalitatea și oportunitatea adoptării actului criticat, care nu pot intra în sfera de competență a procurorilor, respectiv nu pot face obiectul activității de cercetare penală. Mai mult, susținerea potrivit căreia «modificările legislative nu sunt justificate, argumentele […] referitoare la supraaglomerarea din penitenciare și o posibilă condamnare „pilot” la CEDO, nefiind adevărate» vizează nemotivarea caracterului urgent și a situației extraordinare care a generat reglementarea, deci o problemă de constituționalitate a actului normativ, care, în mod evident, nu cade în atribuția de verificare a organelor de cercetare penală. Suspiciunea în sensul că o anumită persoană beneficiază în mod direct de noua reglementare, ceea ce ar conferi ordonanței de urgență un caracter intuitu personae, apare, de asemenea, ca fiind lipsită de fundament juridic. Este evident că, adresându-se unui număr nedeterminat de subiecte de drept, cum este cazul Ordonanței de urgență nr.13/2017, în mod implicit toate persoanele care se regăsesc în ipoteza normei cad sub incidența noului act normativ”,arată CCR în motivare.

Judecătorii mai arată că prin ancheta lor, procurorii „creează o presiune asupra membrilor Guvernului”, având ca efect „descurajarea/intimidarea legiuitorului delegat de a-și exercita atribuțiile constituționale”.

„În condițiile în care începerea urmăririi penale presupune activități de cercetare și anchetă penală cu privire la modul în care Guvernul și-a îndeplinit atribuțiile de legiuitor delegat, acțiunea Ministerului Public încetează să mai fie una legitimă, devenind abuzivă, întrucât depășește competența stabilită de cadrul legal în vigoare. Mai mult, acțiunea Ministerului Public creează o presiune asupra membrilor Guvernului care afectează buna funcționare a acestei autorități sub aspectul actului legiferării, având drept consecință descurajarea/intimidarea legiuitorului delegat de a-și exercita atribuțiile constituționale. Declanșarea unei ample anchete penale care s-a concretizat prin descinderi la Ministerul Justiției, ridicarea de acte, audierea unui număr mare de funcționari publici, secretari de stat și miniștri a determinat o stare de tensiune, de presiune psihică, chiar pe durata derulării unor proceduri de legiferare, creându-se premisele unui blocaj în activitatea de legiferare.(…) Prin conduita sa, Direcția Națională Anticorupție a acționat ultra vires, și-a arogat o competență pe care nu o posedă – controlul modului de adoptare unui act normativ, sub aspectul legalității și oportunității sale, ceea ce a afectat buna funcționare a unei autorități”,mai arată motivarea.

Concluzia CCR, care specifică faptul că decizia sa se aplică doar pentru viitor, nu aduce vreo modificare a modului în care ar urma să se facă anchetele de acum încolo în România, ci doar îndeamnă procurorii să respecte legea și Constituția în timp ce își fac anchetele: „În ceea ce privește Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – Direcția Națională Anticorupție, conduita conformă Constituției transpare din cele statuate mai sus, și anume exercitarea competențelor stabilite de lege în conformitate cu prevederile constituționale referitoare la separația puterilor în stat și, deci, abținerea de la orice acțiune care ar avea ca efect subrogarea în atribuțiile altei autorități publice. Prin urmare, Ministerul Public nu are competența de a desfășura activități de cercetare penală cu privire la legalitatea și oportunitatea unui act normativ adoptat de legiuitor”.

CITEȘTE AICI MOTIVAREA DECIZIEI CCR

De ce consideră CCR că DNA trebuia să CLASEZE din start sesizarea penală pe OUG 13

CCR analizează punct cu punct faptele sesizate și apoi anchetate in rem de către procurorii DNA, arătând că aceștia nu ar fi trebuit să deschidă ancheta, conform Codului de Procedură Penală, iar extinderea cercetărilor la fapte care nu intrau în competența DNA, ci a Parchetului General, fiind de asemenea eronată.

Denunțul.Pe 31 ianuarie 2017, două persoane fizice au depus un denunț penal la DNA, vizându-i pe Sorin Grindeanu și pe Florin Iordache, pe care îi acuzau de favorizarea făptuitorului și de prezentarea cu rea-credință de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului. Ulterior, pe 1 februarie 2017, „unul dintre petenți și-a completat denunțul formulat inițial, și a sesizat parchetul și cu privire la săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.13 din Legea nr.78/2000” (folosirea influenței de lider în partid, pentru obținerea de foloase necuvenite – n.r.).

Prin urmare, procurorii DNA au dispus pe 1 februarie 2017 începerea urmăririi penale cu privire la săvârșirea acestor 3 infracțiuni.

Ulterior, pe 24 februarie, procurorii DNA au făcut două lucruri. Mai întâi au emis o ordonanță prin care au extins urmărirea penală și la alte fapte – sustragere sau distrugere de înscrisuri, sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri și fals intelectual. Apoi, în aceeași zi, procurorii au dispus clasarea cauzei având ca obiect infracțiunea prevăzută de art.13 din Legea nr.78/2000, respectiv folosirea influenței ori autorității ca persoană care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid, în scopul obținerii pentru sine ori pentru altul de bani, bunuri sau alte foloase necuvenite, șidisjungerea și declinarea la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a anchetei privind cele 5 fapte, inclusiv cele asupra cărora se dispusese extinderea urmăririi penale: favorizarea făptuitorului; prezentarea, cu reacredință, de date inexacte Parlamentului sau Președintelui României cu privire la activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârșirea unor fapte de natură să aducă atingere intereselor statului; sustragerea sau distrugerea de înscrisuri; sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri; fals intelectual.

CCR explică procedura în cazul sesizărilor penale, conform legii (Codul de Procedură Penală). Astfel, se arată în motivare că procurorii pot fi sesizați de o persoană fizică sau juridică, de un organ de constatare sau se pot sesiza din oficiu. Procurorii au obligația „efectuării de acte procedurale care implică verificarea regularității sesizării, analiza oportunității începerii urmăririi penale și administrarea mijloacelor de probă, astfel încât să fie obținute informațiile necesare pentru dispunerea unei soluții”.

Procurorii pot constata că faptele reclamate nu sunt de competența lor, și atunci le trimit organului competent, pot constata că descrierea faptelor reclamate este incompletă, și atunci pot restitui reclamantului sesizarea, indicând ce elemente lipsesc, și trebuie să analizeze condițiile de formă ale sesizării penale (art. 289 și 290 din CPP). Dacă plângerea îndeplinește criteriile de admisibilitate, dar din cuprins reiese „vreunul din cazurile de împiedicare a exercitării acțiunii penale prevăzute de art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală, organul de cercetare penală înaintează procurorului actele împreună cu propunerea de clasare”. CCR explică faptul că termenul de organ de cercetare penală se aplică și cazului când procurorul face el însuși urmărirea penală.

Articolul 16 din CPP, invocat de CCR, se referă la următoarele ipostaze în care acțiunea penală NU POATE FI exercitată: „fapta nu există; fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; există o cauză justificativă sau de neimputabilitate; lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică; a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; există autoritate de lucru judecat; a intervenit un transfer de proceduri cu un alt stat”.

Dacă nu există astfel de impedimente, procurorul poate deschide ancheta in rem, apoi, dacă „există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile prevăzute la art.16 alin.(1), organul de urmărire penală dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta (in personam), care dobândește calitatea de suspect”.

Procurorul este obligat să claseze sesizarea penală, fără să efectueze acte de urmărire penală, dacă plângerea este admisibilă, dar din ea rezultă vreun impediment dintre cele enumerate la art. 16 din CPP.

Bazându-se pe sesizarea penală primită, procurorii DNA au deschis dosarul 46/P/2017, în care procurorul de caz reține următoarele: „în conținutul denunțului se realizează o prezentare cronologică a pozițiilor publice avute de ministrul Iordache Florin care, inițial, în perioada 4-6 ianuarie 2017, a susținut că orice proiecte de legi privind amnistia și grațierea, respectiv de modificare a Codului penal sau a Codului de procedură penală trebuie discutate și adoptate doar de Parlament”. CCR continuă descrierea dosarului: „ulterior, în data de 18 ianuarie 2017, cu susținerea prim-ministrului Grindeanu Sorin Mihai, a anunțat public intenția Guvernului de a promova prin ordonanță de urgență aceste proiecte normative. Fapta reclamată este aceea că ministrul justiției și prim-ministrul i-ar fi prezentat președintelui României, care a participat la ședința Guvernului din data de 18 ianuarie 2017, date inexacte pentru a ascunde intenția lor reală. Denunțătorii susțin că «modificările legislative nu sunt justificate, argumentele […] referitoare la supraaglomerarea din penitenciare și o posibilă condamnare „pilot” la CEDO, nefiind adevărate». De asemenea, se arată în ordonanța procurorului, „tot în cuprinsul denunțului se precizează că beneficiarul real al celor două proiecte de acte normative ar fi numitul Dragnea Liviu, președintele pe linie de partid al celor doi membri ai Guvernului care, pe de-o parte, este condamnat definitiv într-un dosar penal la o pedeapsă cu închisoare, dar a cărei executare este suspendată, iar pe de altă parte, în prezent, este judecat de Înalta Curte de Casație și Justiție, în alt dosar pentru instigare la abuz în serviciu, astfel că ambele proiecte îl vor ajuta în mod direct să scape de răspundere penală și de efectele condamnării penale anterioare„.

CCR mai arată că „în ordonanța procurorului se reține că „în completarea denunțului se precizează că există suspiciunea în sensul că în cursul zilei de 31 ianuarie 2017, Dragnea Liviu […] i-a impus ministrului justiției Iordache Florin să promoveze actul privind modificarea infracțiunii de abuz în serviciu, ceea ce îi profită în mod direct […]. Această suspiciune, precizează denunțătorul, este susținută de faptul că respectiva ordonanță de urgență a fost promovată fără să fie consultat Consiliul Legislativ, fără să se aștepte avizul Consiliului Superior al Magistraturii, fără a fi trecută pe ordinea de zi sau cea suplimentară a ședinței Guvernului din 31 ianuarie 2017, conform înțelegerii existente între Dragnea Liviu și Iordache Florin chiar în ziua de 31 ianuarie 2017„.

Concluzia procurorilor DNA, care reiese din actele depuse la CCR: „văzând că actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale, prevăzute la art.16 alin.(1) din Codul de procedură penală„, ordonanța procurorului dispune începerea urmăririi penale în cauză”.

CCR argumentează că infracțiunea de favorizare a făptuitorului (art. 269 Cod Penal) „nu poate fi comisă prin adoptarea unui act normativ”: „Este evident că un act normativ de clemență (de grațiere) ori de dezincriminare a anumitor infracțiuni este favorabil unor persoane care au comis faptele penale care cad sub incidența respectivului act normativ, dar acest aspect nu se poate converti nicicum în „ajutorul dat făptuitorului”, ca element material al infracțiunii de favorizare a făptuitorului”.Infracțiunea respectivă vizează strict acte individualizate care aduc folos făptuitorului și împiedică înfăptuirea justiției într-o cauză penală concretă. „Actele normative de clemență sau de dezincriminare reprezintă întotdeauna voința legiuitorului, iar opțiunea acestuia este justificată de anumite nevoi sociale, juridice, economice, raportate la un anumit moment din evoluția societății. Este evident că prin caracterul lor normativ, legile și ordonanțele Guvernului au aplicabilitatea generală și își extind efectele asupra unui număr nedeterminat de subiecte vizate de ipoteza normelor. În această logică, devine posibil ca în sfera de aplicabilitate a acestor acte să intre și cei care le-au adoptat sau rudele, prietenii, cunoștințele lor. A aprecia altfel, înseamnă că niciodată legiuitorul primar sau delegat nu ar putea adopta acte normative fără a fi sancționat penal, întrucât caracterul mai favorabil al normelor adoptate ar favoriza întotdeauna anumiți făptuitori. Or, Curtea reține că tocmai caracterul de generalitate a actului normativ, aplicabilitatea sa asupra unui număr nedefinit de persoane distinge actul normativ de actul individual, singurul care poate fi susceptibil de a produce foloase, avantaje, ajutor, în sensul prevăzut de legea penală”, arată CCR.

CCR invocă în acest sens exemplul definiției infracțiunii de conflict de interese (art. 301 CP), care arată că acesta nu se aplică „emiterii, aprobării sau adoptării actelor normative”.

În ceea ce privește singura faptă de corupție reclamată de denunțători la DNA, și care de altfel ulterior a fost clasată, respectiv art. 13 din legea 78/2000 (fapta persoanei care îndeplinește o funcție de conducere într-un partid de a-și folosi influență sau autoritatea sa în scopul obținerii pentru sine sau pentru altul de foloase necuvenite), CCR arată că „tocmai datorită caracterului de generalitate al unei legi sau ordonanțe, „folosul” din textul incriminator are în vedere alte ipoteze și nicidecum „beneficiul” obținut de o persoană ca urmare a adoptării unui act normativ, astfel că acesta nu poate fi în niciun caz element constitutiv al laturii obiective a unei infracțiuni și astfel nu poate determina răspunderea penală”.

Referitor la infracțiunea de prezentare cu rea-credință de date inexacte Președintelui și Parlamentului, (art. 8 din legea 115/1999), CCR arată că „din analiza elementelor constitutive ale acestei infracțiuni reiese că această normă este incidentă atunci când prezentarea de către membrii Guvernului a datelor inexacte este rezultatul îndeplinirii unei obligații legale față de cei îndrituiți să solicite aceste date, Parlamentul, respectiv Președintele României. Or, raportat la starea de fapt descrisă în denunțul formulat și reținută în ordonanța de începere a urmăririi penale emisă de organul judiciar, potrivit căreia „în mod deliberat ministrul justiției a dezinformat Parlamentul României cu privire la intențiile lui a promova acte normative […] prin procedura ordonanței de urgență” și că „în mod deliberat, prim-ministrul României și ministrul justiției l-au dezinformat pe Președintele României, înaintea ședinței de Guvern că nu aveau intenția să treacă pe ordinea de zi cele două ordonanțe”, Curtea constată că „datele inexacte” se referă la necomunicarea unor intenții, care, în viziunea autorilor denunțului și a organului judiciar, se convertește în „dezinformare”. Nicio normă legală sau constituțională nu obligă Guvernul să-l informeze pe Președintele României cu privire la „intențiile” sale în sensul includerii pe ordinea de zi a unei ședințe de Guvern a actelor normative supuse adoptării și nici să informeze Parlamentul cu privire la „intenția” sa de a adopta ordonanțe de urgență”.

În ciuda tuturor acestor considerente, procurorii DNA au decis să dea curs sesizării penale și să deschidă ancheta privind adoptarea OUG 13. „Toate argumentele expuse mai sus, impuneau însă organului judiciar soluția de clasare, în baza art.294 alin.(3) din Codul de procedură penală, fără a efectua acte de urmărire penală, ca urmare a incidenței art.16 alin.(1) din același cod, întrucât toate faptele reclamate priveau în realitate aspecte legate de procedura de adoptare a unui act normativ, respectiv aspecte de oportunitate și legalitate care nu cad sub incidența controlului organelor de cercetare penală, indiferent de încadrarea juridică stabilită de către procuror”, arată CCR.

CCR arată și că ordonanța de extindere a urmăririi penale, dată pe 24 februarie 2017 de DNA, face referire chiar la astfel de aspecte: „procurorul face referire (filele 2-7 din ordonanță) exclusiv la aspecte ce țin de procedura de legiferare, respectiv cronologia evenimentelor, întocmirea proiectelor de ordonanță de urgență, opiniile critice exprimate de specialiștii din Ministerul de Justiție, lipsa unor avize, emiterea unor avize incomplete ori cu observații, nemotivarea urgenței proiectului de ordonanță de urgență, suplimentarea ordinii de zi a Guvernului”.

Mai mult, CCR constată că extinderea urmăririi penale a fost făcută de DNA pe fapte care nu intră în competența DNA (sustragere sau distrugere de înscrisuri, sustragere sau distrugere de probe ori de înscrisuri, fals intelectual). „Or, extinderea urmăririi penale cu privire la aceste fapte în condițiile în care procurorul dispune în aceeași zi declinarea competenței la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, tocmai pentru că nu era îndrituit să efectueze urmărirea penală, nu este în logica firească a cursului cauzei. Oricum aceste împrejurări, prezentate Curții Constituționale în ziua dezbaterilor, 27 februarie 2017, nu sunt de natură a schimba starea de fapt și de drept a cauzei și, implicit raționamentul Curții Constituționale în analiza și soluționarea conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public și Guvern”, arată CCR.

Concluzia CCR, după analiza actelor procurorilor: „Apare cu evidență faptul că Ministerul Public, ca parte a autorității judecătorești, s-a considerat competent să verifice oportunitatea, respectarea procedurii legislative și, implicit, legalitatea adoptării ordonanței de urgență a Guvernului. O astfel de conduită echivalează cu o încălcare gravă a principiului separației puterilor în stat, garantat de art.1 alin.(4) din Constituție, deoarece Ministerul Public nu doar că își depășește atribuțiile prevăzute de Constituție și de lege, dar își arogă atribuții ce aparțin puterii legislative sau Curții Constituționale. În activitatea sa de interpretare și aplicare a legii, procurorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a se substitui autorităților competente în acest domeniu”.

Apărarea DNA: S-a respecta Codul de Procedură Penală, dacă CCR constată conflict constituțional înseamnă că CPP e neconstituțional

În fața CCR, procurorul Iuliana Nedelcu a reprezentat poziția DNA. Ea a arătat că „după regularizarea actului de sesizare, observând că nu există niciun impediment de natură să paralizeze acțiunea penală, organul judiciar s-a aflat în situația legală, fără alte posibilități, de a dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptele reclamate în respectivul denunț, încadrarea juridică a faptelor realizându-se prin însuși actul de sesizare”.

„Toate demersurile organului judiciar își găsesc temeiul în dispozițiile Codului de procedură penală, care își au corolarul în dispozițiile constituționale referitoare la rolul Ministerului Public. Nimic din ceea ce a făcut organul judiciar nu excedează dispozițiilor legale. În aceste circumstanțe, dacă s-ar constata existența unui conflict juridic de natură constituțională înseamnă că dispozițiile legale care au constituit temeiul acțiunilor organului judiciar au o problemă de neconstituționalitate„, a mai arătat reprezentantul DNA.

DNA argumentează de asemenea că CCR „s-ar subroga în competențele instanței judecătorești în verificarea actelor îndeplinite de organul judiciar, ceea ce excedează competențelor instanței constituționale. Mai mult, pe această cale „se subîntinde instituirea unor imunități procedurale suplimentare” pentru situațiile în care sunt sesizate presupuse fapte săvârșite de persoane aparținând puterilor statului, ceea ce ar adăuga dispozițiilor legale în materie”.

„În concluzie, organul judiciar nu a demonstrat decât că, în exercitarea atribuțiilor legale, a realizat doar acte legale cu privire la o sesizare formulată în condițiile legii. Aceste acte pot fi verificate pe calea controlului judecătoresc și nu constituie o subrogare în competențele Guvernului, ca legiuitor delegat, sau ale Parlamentului, ca legiuitor primar. Marja de eroare pe care legiuitorul trebuie să o aibă pentru a-și duce la îndeplinire politica propusă a fost respectată, așa cum a fost respectat și dreptul la petiție al persoanelor care au formulat denunțul, într-o procedură legală și transparentă. În aceste condiții, nu există niciun element care să justifice constatarea conflictului juridic de natură constituțională, configurat prin anchetarea penală a contextului în care a fost elaborat un act normativ, în fapt, obiect al anchetei constituind presupuse fapte penale cu privire la procesul adoptării respectivului act și nicidecum însuși procesul legislativ”, a mai arătat reprezentantul DNA.

Ce spune Comisia de la Veneția despre răspunderea politică și răspunderea penală

În motivarea deciziei sale, CCR invocă și recomandările Comisiei de la Veneția, privind „Relația dintre răspunderea politică și răspunderea penală în ceea ce privește activitatea membrilor Guvernului”, date în martie 2013.

„La nivel general, Comisia de la Veneția consideră că standardul de bază ar trebui să presupună ca procedurile penale să nu fie folosite pentru a sancționa divergențele politice. Miniștrii Guvernului trebuie trași la răspundere politică pentru acțiunile lor politice, iar aceasta reprezintă modalitatea democratică corectă de a asigura angajarea răspunderii lor în cadrul sistemului politic. Procedurile penale trebuie aplicate doar faptelor penale. Acțiunile și deciziile miniștrilor sunt adesea controversate din punct de vedere politic și se pot, ulterior, dovedi neinspirate și contrare intereselor naționale. Dar aceste aspecte trebuie clarificate de sistemul politic. Procedurile de punere sub acuzare sau alte proceduri penale nu trebuie folosite împotriva adversarilor politici din motive politice, ci trebuie invocate doar în acele câteva și extraordinare cazuri în care un ministru este suspectat de o încălcare clară a legii„, citează CCR din documentul Comisiei de la Veneția.